“Gîndul este singurul călător care poate parcurge timpul în ambele sensuri.”

Gîndul te poate aduce oriunde ai vrea tu. El îţi formează intenţiile, scopurile propuse, te formează pe tine ca personalitate. De la gînd formezi cuvînt, din cuvînt – o faptă, iar din faptă  îţi faci un obicei, din obicei formezi un caracter ulterior care  îţi formează destinul.  Gîndul este cel care nu are hotare, restricţii şi pe care îl poţi citi doar tu şi Dumnezeu.  Ca oameni, numai pe gîndurile noastre suntem pe deplin stăpîni.

Gândirea – acea splendidă forţă care în clipele de oboseală plăsmuieşte zei, iar în momentele de plenitudine îi dărâmă. S-ar putea ca mintea noastră, cugetînd asupra tuturor lucrurilor, să se asemene  cu soarele care nu poate lumina jumătate din globul pămîntesc fără a lăsa cealaltă jumătate confundată în beznele nopţii…

În fiecare din noi trăieşte o fiară care se hrăneşte cu gînduri. Această “fiară” poate fi blîndă sau nocivă, totul depinde de “hrana” ei. Gînduri împrăştiate şi acum imi zboară prin minte şi caut cuvîntul potrivit pentru a-mi exprima ceea ce gîndesc,  dar întotdeauna risc prin gînd şi cuvînt sa fiu înţeleasă greşit de alţii. Gîndul te poate aduce departe, dar tu trebuie să fii cel care stai la cîrma lui, pînă la urmă să nu rămîi singur dezamăgit de gîndul tău neîmplinit. Ai  grijă de gîndul tău şi încredinţează lui Dumnezeu atît gîndirea cît şi omul hranitor cu această gîndire. Cu siguranţă EL îţi va îndruma gîndul şi paşii pe o cale bună.

Pun mîna pe caietele nescrise, le pun cu mare “nostalgie”  în geantă. Aleg pixul preferat din penar, şi-l arunc şi pe el între caiete. Pun si o carte, să pară geanta mai grea şi mai comodă. Aleg literatura pentru copii, scriitorilor din Basarabia, secolului XX, de Maria Şleahtiţchi. Da, şi cu decana voi avea ore în acest semestru. Nu mă ‘ngrozesc deloc. Mă chiar aştept cu nerăbdare să iau parte la noile prelegeri, seminare, laboratoare de scriere. Vin împlinită de noi experienţe şi cunoştinţe vaste pentru aplicarea acestora la orele mele de limbă română. De azi… un nou început. Trag adînc aer în piept şi fug la facultate. Sper să v-aduc ceva nou şi interesant de acolo. Parc-atît…

Multe gînduri mi se învîrt acum prin minte. De toate… lucru, studii, casă, copil, elevi şi chiar de cele la care poate n-ar fi trebuit să mă gîndesc uneori. De ce scriu…? Nu ştiu. Pixul mi-a venit singur în mînă, dar ce înşiră pe pagină…  voi vedea după ce mîna mea va obosi de scris.

E linişte acum în clasă. Şoaptele elevilor la scrierea unui exerciţiu au devenit tot mai frecvente. Lumina razelor de soare străbate prin geamul din dreapta mea şi pare a fi enervant. Gîndesc mai bine şi mă simt mai împlinită atunci cînd gîndul şi pupila ochilor este dilatată de întuneric în umbrele de nori. De ce?… Nu ştiu.

Scriu… Pur şi simplu înşir cuvinte pe pagina goală.

ce lene să nu poţi scrie despre “ceva”,

ce groaznic… (o minte înglodată-n gînduri)

să nu poţi scrie rînduri, rînduri

şi totuşi să existe un “ceva”…

Răguşită de cuvinte, mă gîndesc la tine, cel care acum îmi citeşti cu atenţie aberaţiile scrise. Te vei gîndi că sunt lovită grav… dar, sunt normală. Nervi?… Nu i-am deranjat demult, poate chiar deloc. Sunt întotdeauna calmă şi mă resemnez cu ceea ce-mi trimte cerul.

Ţin să mulţumesc pentru răbdarea cu care m-ai citit, “iubite cititorule”. Sper data viitoare să scriu “ceva” într-o tonalitate mai înaltă , poate chiar major. Acum te las cu întrebarea-ţi pusă la sfîrşit: “da’ asta ce-o fost?”

Răspunsul meu la un apel telefonic a fost aşa: “Da, fain! La ce oră ne-adunăm şi unde?”

Se organiza pe bune un săniuş vesel, cu vre-o 25-30 de tineri, nici nu ştiu precis la număr cîţi am fost. Nici nu observasem cum traşi pe sănii am ajuns pe vîrf de deal. Cerul era senin. Luna era plină, iar de la zăpada albă lumina întreagul sat. Noi toţi pe vîrf de deal, cu cîteva săniuţe am avut parte de o seara minunată. Rugul focului ne încălzea mîinile şi feţele îmbojurate. Toate: gerul, lumina de luna, ceaţa, vîntul, pomoroaca de pe şuviţele de păr – creau o atmosferă de o seară frumoasă trăită în spiritul de copil.

Ni se pare uneori că suntem uitaţi şi părăsiti de lume. Ne pare că toate se învîrt în jurul nostru, şi nu mai găsim soluţii de-a evada din această repezeală, fugă, alergare spre nicăieri. Dar, există totuşi soluţia de a te simţi “Om”, nu geniu, nu om de excepţie, ci un om ce preferă normalitatea, de a fi “om mediu + o exisenţă “, spunea Albert Camus.

Învăţăm din prima suflare a vieţii noastre: să plîngem, să zîmbim, să gîngurim, să vorbim silabic cuvintele, mai apoi… să iubim. O viaţă, e nevoie tot să înveţi ceva, fie şi lucruri mărunte, dar care pot face viaţa binecuvîntată. Dumnezeu ne-a pus la dispoziţia vieţii noastre adevărate comori: cer, ploaie, soare, ţărînă, verdeaţa ce umple pămîntul. Pentru unii toate acestea par un dar firesc, iar pentru cei săraci e un har infinit. Aş vrea ca toţi oamenii de pe terra, să simtă într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii şi aerului care pot înlocui o copilărie orfană sau o viaţă dominată de umbrele nevoii, dar nu în ultimul rînd să privească la toate ca la cei mai înţelepţi profesori ai vieţii pămînteşti. Atunci cu siguranţă vei simţi că trăieşti.