Arhive etichetă | gand

Iarna pe uliță

cum să pășesc pe așa minune

zăpada (albă),

întinsă peste lume?

pe crengile înghețate

pe suflet și în gând

frumos se-așterne

peste sat…  peste pământ

 

Păşesc în gînd


Aiurea. Nicăieri. Dar uite ca păşesc. Palpam desculţă calea spre-un drum necunoscut. Sunt sigură că dacă ajung acolo, voi fi martorul exploziei stelare. Acum, doar gînd. Explorez orizonturi străine. Mişcări. Şoapte. Ochi plini de iubire. Verdele ochilor se oglindeşte-n ploaie.

Mda… se scuză visul neîmplinit , dar nu şi gîndul negîndit.

Dau frîu galopat. Fără nici o teama. Găseşti desăvîrşire. Perfecţiune. Libertate. Zbor.

Aiurea, chiar ciudat îmi pare, să-nşir în rînduri gînd păşit.

Vei căuta idei, sau poate vre-o sugestie a firului ciudat. Să ştii c-a fost legendă, a unui vis uitat…

Atingeri…

Nu mai spui nimic, dar totuşi seara se lasă, iar povestea acum prinde un contur. Uite cum soarele visează, uite cum atingerea violetă a vîntului poartă nu departe în zare amintirile obosite de zbor.

Păşeam ultimele  scări a înălţimilor… chiar dacă nu mai eram cu zîmbetul pe faţă… chiar dacă amintirile se prefăceau în lacrimi reci, toate mi se păreau normale. Singură nu înţeleg de ce… Poate fără ele nu aş fi putut cunoaşte ce înseamnă o nouă treaptă a  vieţii. Toate în ceaţă erau: simţiri, visări neîmplinite, aşteptări, trăiri, nelinişti, lacrimi, zîmbete, orizont… da unica şansă de a găsi calea era lumina din faţă…

Ascultam vocea ta… nimic, doar fiori! Un amalgam de sunete asurzeau timpanele. Acum orice melodie  ascultată, mai scurtă îmi pare, orice clipă trăită este dilatată, iar notele rămîn a fi apăsate de amintiri doar, în tonalitate  minoră.

Pas domol, masurat, fără a lasa urmă, deoarece stropii de ploaie spală tot … poate şi ceea ce n-aş vrea să spele… dar crede-mă, e mult mai bine aşa! Iar dacă ploaia s-ar opri, şi din cer n-ar să mai cadă lacrimi, va fi dureros să priveşti urma lăsată.

Vom răvăşi odată amintiri rămase undeva ascunse tainic, ele ne vor fi zîmbetul aşteptat, atingerea visată sau lacrima alunecată…

Ghiocel din grădina mea

„Ghiocel îngheţat

de sub plapuma rece a iernii

capuşul plăpînd uşor şi-l ridică…

nu-i vinovat că iarna popas ne mai face,

prin fibrele-i pline de viaţă

un gînd paşnic mai zace…

ne bucură ochii, aduce lumină,

cu capul deasupra zăpezilor.”

ne-nvaţă un lucru major :

de-a fi totdeauna blînzi şi plini de lumină