De ziua satului Răuţel

Azi, satul meu natal, împlineşte o vîrsta frumoasă de 90 de ani! Întreg satul  e în mare sărbătoare. Părinţi, copii, bunici au avut parte azi de un frumos concert organizat de profesorii din şcoală şi educatorii de grădiniţă.

Iată o secvenţă din programul elevilor de clasa a VI-a.

Se pot  uita pe lume toate, dar locul şi casa în care te-ai născut şi ai copilărit, nu se uită niciodată!!!

La mulţi ani frumoşi, satul meu natal!!!

Atingeri…

Nu mai spui nimic, dar totuşi seara se lasă, iar povestea acum prinde un contur. Uite cum soarele visează, uite cum atingerea violetă a vîntului poartă nu departe în zare amintirile obosite de zbor.

Păşeam ultimele  scări a înălţimilor… chiar dacă nu mai eram cu zîmbetul pe faţă… chiar dacă amintirile se prefăceau în lacrimi reci, toate mi se păreau normale. Singură nu înţeleg de ce… Poate fără ele nu aş fi putut cunoaşte ce înseamnă o nouă treaptă a  vieţii. Toate în ceaţă erau: simţiri, visări neîmplinite, aşteptări, trăiri, nelinişti, lacrimi, zîmbete, orizont… da unica şansă de a găsi calea era lumina din faţă…

Ascultam vocea ta… nimic, doar fiori! Un amalgam de sunete asurzeau timpanele. Acum orice melodie  ascultată, mai scurtă îmi pare, orice clipă trăită este dilatată, iar notele rămîn a fi apăsate de amintiri doar, în tonalitate  minoră.

Pas domol, masurat, fără a lasa urmă, deoarece stropii de ploaie spală tot … poate şi ceea ce n-aş vrea să spele… dar crede-mă, e mult mai bine aşa! Iar dacă ploaia s-ar opri, şi din cer n-ar să mai cadă lacrimi, va fi dureros să priveşti urma lăsată.

Vom răvăşi odată amintiri rămase undeva ascunse tainic, ele ne vor fi zîmbetul aşteptat, atingerea visată sau lacrima alunecată…

O plimbare pe şine

Ca răspuns la un capriciu al copilului, sau poate doar o simplă alintare, am acceptat să facem astăzi o  plimbare împreună, cu trenul pană la Bălţi şi înapoi.

Era deja pe înserate când începuse să adie un vântuleţ călduţ de vară. Ochii oamenilor de pe peronul  învechit păreau aţintiţi numai asupra noastra, însă fără a ne întreba ceva anume după ce-i salutam politicos…  Pe lângă aşteptarea noastră, nu prea lungă, şi nenumăratele întrebări despre semafoare, vagoane, trenuleţe, linii, urmate de multe de „ce-uri”, am avut timp şi pentru a face câteva poze cu Samuel şi trenuleţele sale (deja, la fiecare îi daduse câte un nume 🙂  ).

Nu observai nimic altceva decât ochii ţintiţi pe geam, curioşi să vadă cât mai mult posibil din toate părţile, şi o frunte încruntată din cauza miilor de întrebări ce îi umblau prin minte, neştiind  pe care să mi-o adreseze prima. Până la urmă a început să-i ia la întrebări şi pe vecinii din vagon care erau pe scaunul din spate, „de ce stau aici, unde se duc”, s.a până la „de ce trenul se clatină”.

Ajunşi în Bălţi, după o scurtă plimbare pe la magazinele din apropierea gării de nord, am revenit cu Samuel la peron… „pentru a sta lângă trenuleţul lui – Thomas  îl botezase 🙂  , de teama ca nu cumva să  plece acasă fără  noi”.

Doar două ore… dar câtă fericire pentru Samuel !!! Ce poate fi mai minunat pentru o mămică decât să-şi vadă copilul fericit, chiar şi după o simplă plimbare cu trenul ?…

În stropul de ploaie

Halucinată… în reflecţia luminilor din jur, caut ieşire… dar nu găsesc. Nu văd altceva decît ce e în afara “globului de cristal”.  Alunec pe o frunză… parcă m-aş strivi de pămînt, de la o simplă atingere… stau nemişcată, aşteptînd clipa cînd va ieşi …soarele. Închid ochii… vreau sa visez mai departe, aşa cum făceam pînă acum… dar, răceala “globului” nu mă face să ma gîndesc  decît la căldură, siguranţă, alinare, iubire, înţelegere… de care am mare nevoie acum!

Pe gene imi alunecă gîndul la tine, în tainica aşteptare mă adîncesc şi mai mult în mine…

M-aş rupe din această umiditate, de frică să nu fiu strivită de ceva… Dar parcă, tot mai bine e aici, singură, între oglinzi goale, privesc lumea din care nu fac parte acum. Poate e şi mai bine că ploua peste Terra… numai că nu mi-aş dori să ploua cu durere niciodată, pentru că uneori nu mai ştii ce îţi alunecă pe buze: lacrimi otrăvitoare sau stropii de ploaie.

Rămîn aici, în această răceala numai cu gîndul că îţi voi înlocui cîndva lacrima…

Sunetul ploii

Mă regăsesc în stropii de ploaie… nu stiu de ce îmi place ploaia, stiu doar că-mi place si atât. Sunt fericită ascultîndu-i melodia de dupa geam, fredonată de un vîntuleţ slab. Mă cuprinde miracolul ei care îmi tot bate în fereastra şi vrea să purtam dialoguri la ore tarzii.

Fiece strop e umplut de-o energie necesară vieţii noastre, dar mai ales, in fiecare din el stă ascuns secretul reuşitei pentru  fiecare din noi. E apa ce  spălă orice răutate şi orice mizerie.

Când mă găseşte la geam, ploaia  caldă mă ia prieteneşte pe după umeri şi îmi spune poveşti. O ascult, iar din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea…

Se întîmplă să mă lovesc de stropii reci, care par a fi chiar dureroşi cîteodata, pentru că vin pe neaşteptate, pe vreme caldă, însorită… dureroşi, dar în acelaşi timp şi alinători, pentru că aduc prospeţime gîndului, fiinţei, trăirii…

Ridic ochii spre cer… mă las stropită de ploaia de vară. Gândesc în stropii reci care se lovesc de obrazul meu fierbinte… feeria plăcerii o simt atunci cînd apa se prelinge pe gene si se opreste pe buze mele… atunci chiar simt cum:

Picură ploaia si vreau s-o ascult!

Mirajul ei să-l simt cât mai mult!…

 

 

 

Tainice daruri ce se ascund în ea,

Vor fi cu tine si-n inima mea…”

 

 


Puterea iubirii

Secretul succesului  pe care îl putem spune în cuvinte, este iubirea… iubirea de oameni, natură, tot ce ne-nconjoară.

Un braţ viguros poate sparge un scut şi chiar să ia viaţa cuiva, însă doar nevazuta putere a iubirii poate deschide inimile oamenilor; şi pînă cînd nu vom stăpîni aceasta artă, nu vom fi mai mult decît iubitori de mărunţişuri.

Si cum vom face aceasta? De acum înainte, vom privi toate lucrurile cu iubire şi pace. Vom iubi soarele, pentru ca ne încălzeşte corpul; vom iubi ploaia pentru că ne curăţă spiritul; vom iubi lumina, pentru că ne arată calea; vom  iubi şi întunericul, pentru că ne arată stelele. Vom spune bun-venit fericirii, pentru că ne face marinimoşi, şi vom îndura tristeţea, pentru că ne  deschide sufletul. Vom  aprecia recompensele, dacă  ele ni se cuvin; vom spune bun venit si piedicilor, pentru că ele sunt cele care ne întăresc. Vom iubi toţi oamenii, pentru că fiecare are calitaţi care merită admirate, chiar dacă uneori ele sunt ascunse. Cu iubire, vom sfărîma zidul de suspiciune şi ură pe care l-au construit în jurul inimii lor şi în loc vom  construi poduri, astfel ca iubirea … să intre în sufletul lor.

Vom iubi pe cei cu voinţa puternică, pentru că ei ne pot inspira. Îi vom  iubi pe cei care eşueaza, pentru că ei ne pot învaţa. Vom iubi regii, pentru măreţia lor, îi vom iubi pe cei umili, pentru că sunt divini. Îi vom  iubi pe cei bogaţi, pentru singurătatea lor; îi vom iubi pe cei săraci, pentru simplitatea lor. Îi vom iubi pe cei tineri pentru încrederea pe care o au; îi vom iubi pe cei bătrîni, pentru înţelepciunea pe care o dăruiesc.

Să înălţăm fire de aur către soare prin măreaţa iubire din inimile noastre de OAMENI!

 

Una din aceste zilei

Vineri 28.05.2010. De cum am deschis ochii, am început sa ma gîndesc ce am eu de făcut azi. Am uitat complet de somn din momentul în care mi-am amintit că azi, vineri, la ora 14 am de dat două examene la masterat. Tare mi-aş fi dorit să am dispozpţia necesară pentru a citi măcar ceva din conspecte, acum pe ultima suta de metri. Dar, ca de obicei, nu s-a întîmplat aşa.

Marea oratorie a comunicării de dimineaţă s-a petrecut pe skype, unde am încercat să le conving pe doua colege de-ale mele că examenul de azi nu e decît o treaptă pe care trebuie s-o păşesti cu mai mult curaj, chiar dacă ai impresia că nu ştii nimic. Mda… şi uite aşa a fost să fie, căci aproape total nepregătite am mers la facultate, vesele, îmbojurate, cu mintea limpede şi netulburată.

M-am amuzat teribil cînd mi-am văzut celelate colege… stresate, îşi scriau “romane” pe bănci, răsfoiau panicate conspectele, îşi “tatuau” răspunsurile pe mîini… etc. Eu, nici măcar nu aveam la mine coli pe care să scriu sau vreun obiect de scris… în schimb, avusesem de grijă sa nu uit aparatul foto acasă. Halal studentă, nu-i aşa?

Aflată încă sub influenţa unui vis frumos pe care l-am avut azi-noapte, gîndul nu-mi era deloc la examen. Aproape fără să-mi dau seama, mă îndrept înspre catedră, şi o rog pe d-na profesoară să ne reducă din numărul subiectelor de examen, întrucît nu am reţinut chiar tot ce scria în conspectele noastre. Culmea! A funcţionat vrăjeala! M-a înţeles şi m-a asigurat că totul va fi bine. Stau şi acum să mă întreb, cum de am avut atîta curaj să-i cer profesoarei una ca asta?

Pînă la urmă a ieşit totul cum nu se putea mai bine. Ce putea fi mai plăcut în acele momente decît atunci cînd am prezentat lucrarea bine scrisă (aceleaşi întrebări le scriem de patru ani de zile la examene)… ?

Nici nu mai ştiu ce am făcut după examen, cert e că s-a înserat afară. În această parte a zilei, m-am trezit dupa nişte întîmplări mai mult sau mai puţin fericite, pe o plantaţie frumoasă de căpşuni aflată pe un cîmp în apropiere. La propunerea unchiului meu, cu cea mai mare plăcere am cules cîteva lădiţe care se umpleau foarte rapid, deoarece căpşunile erau mari şi frumoase. De gust, nu mai vorbesc… erau de-a dreptul delicioase !

După toate astea, simţindu-mă împlinită pentru cele petrecute, am revenit pe pagina Cărtii mele Albe, şi am încercat să revăd întregul jurnal al zilei de azi.

Banal, veţi spune probabil, dar cum spunea un mare gînditor: “Marile virtuţi se găsesc în cele mai neînsemnate fapte”.

 

Lecţie imortalizată

O dimineaţă obişnuită de marţi, cu multe gânduri neîmplinite, cu mii de întrebări în cap… aşa începusem eu ziua de muncă.

Probabil, ar fi trebuit să mă întristez atunci cînd am intrat în sala de clasă şi am găsit prezenţi doar şapte elevi, dornici de carte. Dar nu a fost să fie aşa.

Mi-am zis totuşi să nu îi mai chinui cu lecturi, compuneri, şi alte texte, aşa cum se face deobicei la sfârşit de an. Mare surpriză a fost pentru ei cînd le-am propus să mergem afară pentru a face câteva poze ca amintire.

Astfel, câteva minute mai târziu, “severa” profesoară se poza cu elevii ei în curtea şcolii, în timp ce alte clase încă făceau ore… dar, cu siguranţă a meritat să imortalizăm acea lecţie de literatură universală, care va rămâne mult timp în amintirea noastră.

 

Întîlnirea cu scriitorii

Vineri, 21 mai 2010, în incinta Liceului Teoretic „A. Mateevici” din satul Răuţel, a avut loc o întîlnire a scriitorilor cu elevii claselor liceale.

Ca invitaţi am avut onoarea să-i avem oaspeţi pe d-na Maria Şleahtiţchi, poet, dramaturg, critic literar, doctor în filologie şi prorector al Universităţii de Stat „A. Russo”  şi pe d-nul Anatol Moraru, prozator, critic literar şi lector superior la Catedra de Literatura Română şi Universală, Facultatea de Litere a U. S. „A. Russo”, Bălţi.

Elevii au avut deosebita plăcere să-i asculte, fiind activi şi punînd întrebări în baza textelor studiate, precum, eseul dramatic „Cvartet pentru o voce şi toate cuvintele” (Maria Şleahtiţchi), respectiv, romanul „Turnătorul de medalii” (Anatol Moraru).

Un gest frumos a fost din partea scriitorilor faptul că au dăruit bibliotecii liceului cărţile lor, dar si revistele literare Semn şi Contrafort.

Întalnirea s-a încheiat cu o şedinţă de autografe,  pe care cei doi scriitori le-au daruit elevilor pe cărţile lor.

„Saharna – Am venit să învaţăm, să trăim, să iubim”

         „Am venit să învaţăm, să trăim, să iubim

            (un principiu minunat pentru un început nou de viaţă…)

          Un colorit fermecător de locuri frumoase, încărcate de o istorie de sute de ani… La Saharna  nu ajungi usor. Este în mijlocul pădurilor, înconjurată de dealuri cu drumuri întortocheate… şi într-un fel e bine că este aşa!

          Odată ajuns aici, impactul este extraordinar de puternic! Încă de la intrarea în cetate, din poartă eşti întîmpinat de copaci uriaşi, asemănători coloanelor din catedralele gotice.

          Păşeam  încet pe potecă de-a lungul vechiului drum pavat. Din loc în loc, pe unele trunchiuri ale copacilor, puteam vedea scrijelituri de cuţit, cum, de altfel se pot vedea destul de des prin pădurile noastre. Însă aceşti copaci însufleţiţi se vindecă singuri într-un mod miraculos. Am văzut rănile provocate de oameni cicatrizîndu-se într-un mod cu totul special, formînd parcă nişte flori.

          Razele soarelui încă străbat ramurile copacilor. La capătul potecii, în jos se deschide un luminiş în care sunt amplasate sanctuarele acestui templu. Mergeam printre ele, iar tentaţia era foarte mare să intru în mijlocul lor, să simt timpul si spaţiul… într-una… Să aflu „cine sunt, de unde vin, ce caut aici şi acolo?”. Dar ceva parcă te opreşte: nu poţi să treci dincolo! Nu există nici un semn de „nu treceţi” sau „acces interzis”, dar totuşi ceva te ţine şi nu poţi să treci dincolo de piatra împrejmuitoare de 10 metri înălţime! Sentimentul este puternic, cutremurator.  Nu poţi decît să te aşezi deoparte şi să spui o rugăciune.