Arhivă | Octombrie 2009

Cuvîntul de vorbă cu vîntul

afis marrynet
Pe aripi de vînt, o frunză de toamnă e dusă
Un zgomot plăpînd, şi-un şopot de dor e răpusă
E vorba, silaba, cuvîntul cel veşnic ce spune
Să stai pe aici, şi nu ne du dorul în neguri genune…
Cuvîntul s-aşterne încet înainte
Şi farmecul lui îl înmoaie pe vînt puţintel,
Să zici că e rece… să zici că-i fierbinte?!
O nu! Nici şoapta , nici dorul nu este la fel.
Discursul frumos ce-l poarta prin pene-i,
Acel vînt fioros care-i dus din poiene
De flori cu migdale, cu dulci primăveri
Şi şoapte , fiori cum nu vezi nicăieri.
„De unde o ţii, adoratu-le vînt?
Acea cale-ndelungă zburînd pe pămînt?
Ce duci tot în braţe pe-a noastre meleaguri?
Fiori reci, sau zgomot… sau străinile  steaguri?
Ne ţii în suspans cînd te vezi-n depărtare
Vei fi mai putenic şi poate mai mare…?”
” O nu! răspunse acel vînt fugărit
Nu vin să aduc nici fiori, nici zgomot, nici vînt!
Aduc pe-a mele aripi de şoapte
Un dor nepătruns de frăţietate:
‘Ntre case, ‘ntre fraţi, ‘ntre nemuri, surori
Să fiţi laolaltă în cîntec şi dor!
Cuvîntul şi cîntul de jale cîntat
Să fie comun şi acel de serbat.
Necazul, fiorul şi teama vă fie
Întotdeauna-mpărţit în frăţie.
Din toate pe lume aş vrea să aud,
O voce, un cînt, o poezie, un gînd!
Nu vin cu un rău pentru voi pe aici
Vin să va spun ca unor amici!”
Şi-ncet acel vînt ce părea zgomotos,
Cu aer de frică şi zbor fioros,
Plecase departe, pe văi colindînd
Doar sfatul şi şoapta-i remase-ne-n gind.

Zbor înalt

“Ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu vei reuşi, măcar vei fi printre stele.” Les Brown

În viaţa avem parte de momente diferite, uneori de care nu suntem prea fericiţi iar alteori ne pare viaţa un adevărat colţ de rai … depind toate de zbor, de felul cum îţi îndrepţi aripile în zbor.  Pentru unii, zborul este un simplu mijloc de căutare a hranei şi nimic mai mult.

Cînd m-am avîntat spre înălţimi, eu mi-am pierdut zborul mult prea înalt şi mult prea îndepărtat, fiindcă nu mi-am îndreptat aripile la timp şi tot ceea ce constituia zborul meu, nu era decît o pînza înnodata de nori, un echilibru între mine si ei…

Dar oare am zburat vreodata cu adevărat? De ce nu m-au lasat liberă, cu cerul înalt în înălţimea mea, să îi simt depărtările şi glasurile adîncite în întuneric, să inventăm poveşti pe loc, să încîntăm vrăji soarelui, marii, lunii?

Cred că zborul meu era prea exigent pentru simplitatea cerului. El se lasa pictat de trecerea soarelui prin toate fazele zilei… însa niciodata penelurile mele nu l-au atins.

Cu orice preţ  căută să-ţi atingi aripa de frumuseţea cerului, şi de lumina strălucitoare a stelelor măreţe. Îndreaptă-ţi zborul spre lună, şi nu fă din el o căutare continuă de hrană. Găseşte frumosul în zborul tău… atunci şi lumina vieţii tale va fi mai  strălucitoare!

Omul şi umbra sa

oooooooooo 430 copy
Alene şovaia prin parcul îngălbenit de toamnă. Umezeala aerului îl înăduşea parcă. O nelinişte îi cuprinse inima. Omul, s-a oprit din mers şi se uita lung la copacii înalţi şi frumoşi, care îşi scutrau frumos frunzele. Observase deodata că toţi copacii din parc au o umbră, care se aşterne pe pămîntul jilav de ploaie. Se uită cu grabă în jurul său, dar umbra nu-şi văzuse… Se gîndi: ce o fi făcut oare de nu mai avea umbră, pe unde o fi pierdut-o? Nu este  ea o comoară, sau un bun care să te satisfacă, dar oricum, fără umbră părea caraghios. A simţit o jenă şi căuta să se dea de partea celaltă a copacului, poate acolo o va vedea… Soarele rece de octombrie, lumina pe cerul cenuşiu, dar umbra omului nu se văzu oricum. De atunci doar zilele cu nori şi ploi erau cele mai mult aşteptate de el. Atunci putea să meargă mai drept pe stradă şi cu capul mai ridicat, pentru ca oricum umbre în jur nu vedea. Atunci cînd soarele mai apărea după nori, se ferea de lumina acestuia, ca un şobolan care caută o gaură întunecoasă. Nu mai avea puteri să fugă de lume, de copaci, de umbre.

Gîndea ruşinos că toţi în jur îşi au o umbră, ce vor zice oamenii cînd îl vor vedea fără umbră. Pur şi simplu vor rîde ca de un ratat. Se gîndi în sinea lui:

” Mi-am pierdut umbra mea, va să zică nu am nucleu, nu mai am eul meu, nu am miezul care ma ţinea statornic. Şi dacă ar vrea umbra să se întoarcă la mine, trebuie să revăd, unde am ascuns-o, în care sfială am îngropat-o? Mă apucă frica, am curaj nebun pentru că ştiu unde am pierdut-o! Am să fac muncă onestă şi destoinică ca ea să nu mai fugă de la mine şi să nu-i fie ruşine de mine. Soarele mă v-a ajuta! Cu umbra eram doi. Acum am rămas eu fără nimic, singur, străin… Umbră îţi promit că mă vei regăsi şi vei fi mîndră de mine!”

Cer galben

omida-1

Pe o frunză din pomul grădinii, o omidă de vreo patru zile de viaţă, a fost trezită de razele calde ale soarelui şi ciripitul păsărelelor. Îşi întinde uşor picioruşele la soare, apoi se uită în jur, poate va găsi un strop de rouă să se spele pe faţă. Pînă a roade o frunză se mai întise puţin să se odihnească. Ceva o gîdila parcă la picioruşe. Nu ştia cine era, dar îi plăcea enorm. Se relaxa şi mai bine. Gîdilitul o adormea. După care nu mai simţea nimic. Se întoarse să vadă cine a fost. Era o buburuză  rătăcită, care dorea parcă să-i zică ceva. Dorind s-o salute, omida a fost stropită pe faţă cu un lichid gelatinos, şi care avea un miros usturător acoperindu-i întreaga faţă.  Buburuza strănutase, după care şi-a luat zborul. Sărmana omidă, rămase singură , neajutorată, şi căuta cu disperare măcar un strop de rouă să se spele pe faţă, dar în zadar. Soarele era prea sus, şi roua dispăruse demult de pe frunze. Totul în jur era de culoare galbenă, chiar şi cerul…

Alerg, dar stau…

Întreaga viaţă ne pare o alergare spre un nicăieri, care ne pare atît de frumos şi viu colorat…

Suntem învățați că nu e voie să vorbești urît, că nu e voie să fii neascultător, că nu e voie…mai știu eu ce! De asemenea, mai suntem învățați ce e bine și ce e rău, ce e frumos și ce e urît. De ce ar mai gîndi cineva lucruri pe care deja le știe?! Or’ noi știm bine, spre exemplu, că omul este o vietate superioară, singurul care poate ascede la vreo formă de eugenie (vorba vine „ascede”!), prin urmare ce contează că avem un orgoliu mărit, că omorîm animale, că nu avem dragoste și milă, că uităm să ne avem bine cu alții… În fine!

Idealul, dacă-mi pot perimte să definesc, este punctul final, cel mai înalt, unde a putut ajunge gîndul nostru despre cît de bine ar putea fi. Idealul este, deci, cea mai mare sursă de nefericire. Spre acest ideal alergăm nedumeriţi şi dezorientaţi, la care într-un moment te pomeneşti a-l ajunge şi vezi cît e de scîrbos şi neplăcut, şi parcă a-i întorce timpul înapoi, dar nu mai poţi, că tot alergi, înainte şi-n acelaşi timp stai…

Mda, îmi dau seama și eu că ați fi fost mai mulțumiți să citiți un eseu la locul lui, pasionat, metaforic sau terre-a-terre, cu idei originale, cu argumentări clare… Aș putea să-l scriu. Numai că am învățat, la un moment dat, un fapt : oamenii sunt mai importanți decît scrierile, decît premiile, decît banii…

Opriţivă pe-o clipă şi meditaţi la alergarea voastră. La ceea cine sunteţi voi?

Merităm să fim atît de iubiţi?…

Ceai cu aromă de ceapa

ceainic

Aproape în fiecrare dimineaţă, cînd ma scol devreme sa ma duc la serviciu pe planeta CS3, îmi prepar un fel de ceai cu aromă de ceapă care are un gust aparte. Acest ceai îmi dă o energie majoră şi o dispoziţie superbă. Reţeta e simplă, o puteţi reţine: se ia gyokuro shiun, în care se introduc frunze naturale de castan şi doi căţei de usturoi. Totul se opăreşte cu suc de roşii verzi şi se presoară cu sare şi piper roşu după gust. În final, pentru a da un aspect băuturii se serveşte cu cîte o felie de ceapă înfiptă pe un ac de cactus. Niţel poate să vă înferbînte capul, dar în genere e bun şi folositor pentru sănatatea mecanismelor noastre.