Arhivă | Aprilie 2010

Uscată pe sîrma de curent

„Orice deznadejde, este un ultimatum lui Dumnezeu”, Emil Cioran

E prima idee  interesantă ce mi-a fulgerat gîndul  în ultimile zile…   Spălam zilnic nădejdi pentru ea. Le treceam prin centrifuga timpului meu, zilelor care treceau nevăzute, zîmbetelor care peste noapte s-au transformat în lacrimi…  spălam amintiri, numai pentru a putea reface un ceva “nou”, mai frumos, mai dulce…. Un ceva ce îmi doream să am din toată inima mea…

Dar, limitele vieţii spun nu. Un răspuns negativ, care  doare. Un “Nu” apăsat, fiindcă provoacă durere, o mare durere şi celor din jur. Cu resemnare şi strigăt tainic încercam s-o afişez  lumii cît mai frumoasă şi cît mai exemplară… Dar dincolo de ea… numai eu ştiu ce se întîmplă.

E prea dureros  să refuzi la dragostea care ştii că te poate face fericit în viaţă… şi pricina fiind tot ea… urîta şi neprietenoasa soartă.  E dureros să simţi durerea sorţii în viaţă, o durere care pare a fi răzbunătoare pe tine.

Încerc să o pot usca, cu ajutorul soarelui de pe cer, luminii celeste… dar pare a fi mai degrabă uscată pe sîrma de curent electric…

Anunțuri

Nervi pe tocuri

Cu tocuri ascuţite, de dimineaţă răstignesc asfaltul de scoarţă terestră.

Simt o durere insuportabilă, însă păşesc înainte, cu gîndul că în 5 minute, mă voi putea opri în loc. La fiecare ridicare a piciorului pentru a păşi, simţeam cum nervii se zgîrîie tot mai tare de marginea pantofilor mei. Razele soarelui mă găureau şi simt cum mi se crispează fruntea la fiece pas făcut, cu toate ca gropiţele din obraji mă trădau… eram totuşi fericită pentru un nou început de zi frumoasă.  Mă gîndeam: mai dulce durere n-ar fi existat pe lume.

Ajunsă să stau pe loc, „frumuseţea”  îmi alerga prin cap de durere. Facînd încă un pas… desculţă,  văd de la fereastra mea cum pantofii mînîncă celule nervoase ale omenirii…

Maria, Mirabela

Sunt momente în viaţă în care simţi nevoia de o schimbare. Şi schimbarea întotdeauna înseamnă ceva diferit, şi de multe ori, ceva nou. Ca să ieşi din monotonia vechiului, renunţi la unele deprinderi pe care le aveai pană atunci şi începi sa descoperi altele noi . Asemenea fetitelor Maria şi Mirabela, reuşim adesea să ne transpunem într-o lume imaginară, unde licuricii îndrăgostiţi cânta, omizile dansează, broscuţele dau sfaturi  iar stelele de  pe cer luminează şi mai tare.

Un ghemuleţ de aţă ne este întreaga viaţă… se derulează singur, de la sine, şi ne conduce spre orizonturi nemaiîntâlnite de noi… Tranzistorie, o lume nouă, o poveste nouă. Ne este teamă uneori să păşim pe acolo (teama de necunoscut), să vorbim, chiar şi să gândim… totul pare fermecător… te întrebi dacă este cineva acolo care e în stare să citească gândul omenesc. Dacă ar fi aşa… atunci cu siguranţă că si lumea ar fi altfel… şi noi am fi  fost alţii…

Fiecare ţinem în mână câte o peniţă, sau cel puţin un creion, cu care desenăm… amintirea, gândirea, ideile, iubirea – întreaga viaţă! Asemenea versurilor cântate de Licurici:

Desen al zâmbirii – e numai zâmbirea

Desen al iubiri –  e numai iubirea…

Dar şi în frumoasa lume imaginară există răufăcătorii care tulbură reţeaua umană… Maria şi  Mirabela, două personaje deosebite prin farmecul copilăresc, ajung să găsească firul derulat prin acea lume imaginară şi să-l readucă înapoi… cât de puţini se regăsesc astăzi prin lume asemenea personajelor din poveste, care prin marea lor voinţă pot transforma visul în realitate, răul în bine şi privirea rea în cel mai frumos zâmbet din lume.

Ce bine e ce bine…sub cerul ca umbrela,  alături de prieteni, ce bine să trăieşti!


Hristos a Înviat!

Învierea lui Isus pentru unii pare a fi un basm, însă un basm real, pentru că se crede în el… Pentru cei care cred în înviere, moartea nu este o înfrîngere ci o biruinţă, o victorie asupra răului. Rămînem mai buni, mai iubitori şi cu inima mai curată în această luminoasă sărbătoare!