Arhive

Revenire

Mi-am adus aminte, așa deodată,  că încă mai am un blog. Părăsit ce-i drept de vre-o 3 ani, dar mă iartă el. Cât de tare să fi vrut,  viața de București nu mi-a lăsat timp să mai dau semne pe-aici. Am decis sa scriu măcar ceva. Un simplu: bun venit!

395857_p88744

Anunțuri

Pedagogul anului

 

Ce pot spune oare despre viaţa mea…? Este cel mai nepreţuit dar pe care pe care l-am primit de la părinţii mei… care înfloreşte din ce în ce mai mult odată cu trecerea anilor.
Mă gândesc cum s-o trăiesc din plin, să o împart cu prietenii, familia, colegii si cu tot ceea ce-mi poate oferi sentimente de satisfacţie, succese, realizări, şi aspiraţii.
Departe, pierdut printr-o fâşie de pădure, ale cărei umbre se oglindesc în apele unui râuleţ, radiază un sătuc de fericire.
M-am născut într-un sat magic, unde în fiecare zi descopeream ceva nou. Poveştile, care au o vrajă necunoscută în liniştea infernală. Există însă o poveste pe cât de frumos v-o povestesc, pe atât de magica este ea… si anume: Povestea mea.
Poate ar fi trebuit să pun în colţul din dreapta sus, următoarea menţiune: „Profesorul este însufleţit de pasiunea de a împărtăşi celorlalţi experienţa comunicării, a răbdării, a respectului, a autoperfecţionării, a empatiei.”
Mă plimb nostalgică prin acelaşi liceu dăruitor de înţelepciune şi idealuri. O melodie mai lipseşte acestui decor, îngânată de vibraţia mersului, alintul privirii şi tăcere. Dacă nu aveam în faţa mea, astfel de modele făuritoare de înţelepciune, nu avea să ajung niciodată a vă povesti istorioara mea.
M-am încadrat în activitatea pedagogică din anul 2009, fiind surprinsă de zâmbetele calde şi răzleţe de pe fețele elevilor mei. Ce scumpă mi sa părut floarea dăruită, şi… cu nici o emoţie din lume nu se compară acele emoţii avute în timpul primei lecţii în faţa elevilor. Întotdeauna caut să aduc ceva nou, ceva ce eu aş fi dorit să am la acea vârstă frumoasă. Noi tehnici şi metode de învăţare, care par să cerşească din pauze, pentru că sunt atât de atractive şi interesante, încât elevii uită şi de repaos.
Fişe colorate, bileţele, placate, tabele, baghete…. Toate mă ajută să-i transfer pe elevi într-o lume frumoasă a limbii şi literaturii române, unde depun dragoste şi suflet în lecţiile predate, dând parcă viaţă unor pagini, altfel inerte, din manual.

Mulțumesc din suflet tuturor colegilor, elevilor, care mi-au fost sprijin și încurajare în orice activitate. Datorită susținerii și încrederii pe care o au în mine, am devenit ceea ce sunt!


Gând tomnatic

În treacăt se lasă o urmă prin pasul păşit, un gând uitat, nescris … un tablou încă nepictat. Argintul tomnatic se lasă pe umerii anilor noştri.

Iubesc toamna pentru mireasma amintirilor din trecut, pentru jocul de culori, pentru amurgurile ruginii, pentru sunetul produs de picăturile ploilor reci… Pentru că fiecare frunză căzută  îmi aminteşte  cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile…

Planeta verde

E o planetă nu prea mare… De mărimea vreunei mingi? Aici cresc copaci cu frunze ovale de culori stelate ce pot fi şi-n formă de fulgi, de nouraşi şi alburi imaculate. Florile la fel te atrag precum un desert; e nevoie doar să te gîndeşti de ce culoare ai dori să fie, ori formă iar ele se prefac sub ochii  tăi aşa cum ţi-ai dorit. Acestea reprezintă o  foarte mică parte din  look-ul mingificei prezenţe, țineți minte.

Aici locuiesc şi oameni;  se poate spune aşa; oameni care au grijă de aceste flori şi plante neobişnuite. Aici soarele parcă mai luminos s-arată, iar nori şi ploaie există doar la voinţa omului. Nu se vede nici urmă de vrajbă, ură, neînţelegeri. Din priviri se-nţeleg între ei, atît omenii cît şi animalele; ghidul care m-a condus pe această planetă mi-a povestit foarte multe despre obiceiul, limba, portul, cultura acestor oameni.  Secretul prezent mi-a forţat curiozitatea să se desfăşoare, prin pictura cuvintelor pensulate  de către ghidul binevoitor.

Această mingistică  lume, ne-a tăiat imboldul de a explora vecinătăţile şi cred că vom rămîne aici; vom rămîne aici ca să completăm oamenii ce de flori grijă au şi prin al lor dăruire pentru imaculatele alburi fac, ca micimea planetei s-arate precum o-ntreagă galaxie!

Ceai cu aromă de ceapa

ceainic

Aproape în fiecrare dimineaţă, cînd ma scol devreme sa ma duc la serviciu pe planeta CS3, îmi prepar un fel de ceai cu aromă de ceapă care are un gust aparte. Acest ceai îmi dă o energie majoră şi o dispoziţie superbă. Reţeta e simplă, o puteţi reţine: se ia gyokuro shiun, în care se introduc frunze naturale de castan şi doi căţei de usturoi. Totul se opăreşte cu suc de roşii verzi şi se presoară cu sare şi piper roşu după gust. În final, pentru a da un aspect băuturii se serveşte cu cîte o felie de ceapă înfiptă pe un ac de cactus. Niţel poate să vă înferbînte capul, dar în genere e bun şi folositor pentru sănatatea mecanismelor noastre.

Cuvîntul – între comunicare şi tăcere

„La început a fost cuvîntul…

Dar se spune că-n cuvînt

E ascuns întreg misterul

Vieţii noastre pe pămînt.”   (Cornel Stelian Popa)

Avem nevoie de comunicare, de a ne exprima gîndurile, bucuria sau durerea noastră… sau pur şi simplu de a comunica în tăcere.

Fără comunicare am fi asemenea unor şobolani care ies din gaura lor întunecoasă la lumină, pentru a vedea dacă mai este o nouă zi , o nouă clipă pentru a vieţui în această lume, şi pînă la urmă ne-am resemna pentru oferta cerească, de a vedea măcar lumina… Însă avem nevoie de comunicare şi dragoste, oricît  de departe ar fi ea şi oricît de greu ne-ar fi să ajungem la ea.

Faptele vorbesc mai tare decît cuvintele, iar un zîmbet spune: îmi placi, mă faci fericit, sunt bucuros să te văd…

Comunicînd, ne formăm ca personaltate. E necesar să ne cunoaştem în primul rînd pe noi ca individ, ca personalitate, ca om, ca să putem cunoaşte mai apoi pe cei din jurul nostru…fapt ce duce la zidiri de relaţii.

Tăcere… linişte… amorţeală… răspuns… vorba poetului:

„Cînd n-ai răspuns la întrebare

Tăcerea-i singurul răspuns,

Cu o rostire oarecare

De nu exprimi cît eşti de mare

Arăţi cît eşti de neajuns.”

Adevărul doare, dar tăcerea omoară. Mai bine o vorbă în loc să spui, decît să ai o privire fixă şi mii de gînduri în mintea ta, care cer o explozie. Cuvîntul e mijlocul de refugiu atît pentru o comunicare cît şi pentru o tăcere.

Tăcerea e o altă limbă, o limbă înţeleaptă pe care foarte puţini oameni ştiu s-o vorbească. Să comunicăm dar în tăcere, să tacem comunicînd şi atunci vom realiza o frumoasă comunicare şi un frumos început de înţelepciune.

„Unora le este greu să pună ideile în cuvinte, mie-mi este cel mai greu să le pun în practică.”   (Goethe)