Arhivă | Martie 2010

Durerea ghimpilor

 

„Nu poate nimieni, nici cu istoria în mînă,

Nici cu harta în mînă, nici cu tratatele îm mînă să spună

Că Basarabia nu e ţară Românească.”

(I.C.Brătianu 1821-1891)

 

Plouase mărunt atunci… tainic şi candid, trist dar şi frumos, cald şi rece, de-o nouă primăvară, de parcă dragostea nu se născu la începuturi, ci abia atunci se închega ca un boţ de lumină, pe sârma ghimpată a hotarului. Chiar aşa… laolaltă cu ghimpii care nu mai suportau nici ei sa aducă atâta durere oamenilor, dintr-o parte şi din cealaltă.

Inimile înaintau în zborul lor neştiut, ca nişte fantome în zare, zburând până la limite… până la sârma blestemată… nicidecum mai departe! Ştiam sigur că şi tu iţi doreşti să putem zbura liberi sub cerul României. Da… cerul Ţării Româneşti, care nu a fost atins de urâta istorie ce desparte şi astăzi tărâmul strămoşesc. Liberi… să fim liberi pe ambele maluri ale râului , care ascunde în sine toată durerea, iubirea şi dorul românesc. Liberi precum porumbeii…

Întâlniţi pe sârma ghimpată, inimile triste visau… visau la o istorie frumoasă, rămasă undeva în 1918, cu multe tricolore fluturânde. Visau… la o nouă primăvară reînviată de bucuria Unirii frumoase. Visau la zborul liber sub cerul albastru al unei ţări mari.

Eu mă refugiam în propriile gânduri şi adunam doar amintiri… amintirea ta, a dorului pierdut, a cântului de jale, a notelor fredonate de coardele inimilor arzânde de creştini, a unei istorii comune. De ce oare nu s-ar face un pas înainte spre noi cetăţi înălţate în locul sârmelor ghimpate – cetatea Iubirii şi cel mai frumos, cetatea Unirii… ?

Ar fi prea frumos să nu ştim ce-nseamnă durerea ghimpilor din sârmele ruginite! Prea frumos, să vezi aripi întinse în deplină libertate sub cerul românesc. Cât de minunat ar fi să dispară hotarul urât ce desparte atâtea visuri, nădejdi  şi doruri!

Cine ar putea tămădui suferinţa inimilor îndrăgostite, care simt că nu pot fi alături niciodată ? E atât de dureros sa trăieşti această iubire imposibilă …

Mai bine gândul îmi îndrept spre tot ce-i luminos

Visând cu tine, pruteana noastră întâlnire

Cel mai divin moment trăit de noi va fi,

Ştiindu-ne cuprinşi, într-un cuvânt frumos… Unire!


……………….


Iubeam, iubesc, te voi iubi mereu…

Gândind, rostind în slovă, cânt şi vers…

Mai mult nu pot nimic să fac acum,

Decât să sper şi să iubesc…

Eu şi  tu, iubitul meu

Peste florile câmpiei

Vom zbura netulburaţi

Sub cerul României!!!

 

Pentru mai multe imagini click pe Ψ-on

Motanul de ipsos

Ceva zgîria burta moale, din interior.   În scurta sa existenţă pămîntească nu văzuse demult aşa foamete pe lume. Alb pe de-a-ntregul, fără vreo pată neagră. De la colbul aşezat  pe el nici nu putea să răsufle sărmanul. Nemişcat, de- o viaţă stă în acelaşi loc uitat de toţi, un colţ de pervaz a unei camere reci. Se gîndea, ce-o fi fiind să se întîmple, că demult nu şi-o văzut stăpînii. Demult nu aruncase vreun banuţ în el. Gîndurea cînd în vers, cînd în proză. Principalul că nu se dădea bătut. Numai ochii se plimbau prin camera luminată de soarele primăverii. Ochi trişti… pe bune să fi putut merge pe piciare, la sigur avea să afle mai mult decît cîrcotelile vecinelor de sub  fereastră. Dar se mai gîndea bietul motan că dacă avea să fi mîncat ceva, neaparat va fi spart în fărîmi de gips  mai curînd sau mai tîrziu. Nici asta nu vroia să se întîmple cu el. O zi întregă era descurajat.  E de vină el că a fost facut din praful de ipsos, sau e de vină lumea pentru neglijenţa motanului. Visa… ştiţi ce visa? Să fi fost purcel de ipsos, sau un tigru, poate avea sa cîştige mai multă atenţie din partea  cuiva. Aşa lipit pămîntului, pe un pervaz gol, îngălbenit de soare, se prăfuia motanul, pentru că nimănui nu-i păsa de el… nici Uniunii Europene…

Ghiocel din grădina mea

„Ghiocel îngheţat

de sub plapuma rece a iernii

capuşul plăpînd uşor şi-l ridică…

nu-i vinovat că iarna popas ne mai face,

prin fibrele-i pline de viaţă

un gînd paşnic mai zace…

ne bucură ochii, aduce lumină,

cu capul deasupra zăpezilor.”

ne-nvaţă un lucru major :

de-a fi totdeauna blînzi şi plini de lumină

Nu contează

zimbet

În viaţă nu contează să ţii o evidenţă. Nu contează cîţi oameni te caută, nici cu cine ai avut sau nu ai avut întîlnire vreodată. Nu contează cu cine te-ai sărutat, ce sporturi faci sau ce tip sau tipă îţi place. Nu contează ce pantofi porţi, cum ai părul sau ce culoare are pielea ta, unde stai sau la ce şcoală mergi. Nu contează ce calificative ai. Nu contează cîţi prieteni ai sau dacă eşti singur, nici cît eşti de acceptat sau neacceptat de alţii.

În viaţă contează pe cine iubeşti şi pe cine necăjeşti. Contează ce părere ai despre tine. Contează încrederea, fericirea, compătimirea. Contează să fii alături de prietenii tăi şi să înlocuieşti ura din tine cu dragoste. Contează să ocoleşti gelozia, să înfrîngi prostia şi să clădeşti încrederea. Contează ceea ce spui şi ceea ce vrei să spui. Şi cel mai presus de orice contează dacă prin viaţa ta influenţezi în bine viaţa altcuiva, aşa cum n-a reuşit nimeni altcineva s-o facă pe altă cale.

Toate acestea contează mult în viaţă.