Arhive

La mulți ani popor român!

Avem un cer frumos peste ţară. Acelaşi soare şi aceiaşi nori cărunţi. Am avut cândva o soartă comună, pe care o împărţeam la bine şi la nevoi.

A fost o Unire, în care românul era român la el acasă, hora mai aprins se învârtea şi cântul mai dulce suna.

1 Decembrie 1918, o zi glorioasă  care a scris istoria unui neam. S-a câştigat o luptă grea, dar a meritat. Pentru prima oară, de la Mihai Viteazul încoace, toţi din aceiaşi mamă, erau uniţi sub acelaşi steag, sub acelaşi cer.

Oamenii simpli au lăsat coarnele plugului, ciocanul şi mistria, rânduiala şi strungul şi au mers cu toţii spre Alba Iulia strigând: “Trăiască şi înflorească Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”

Trebuia să fii martor la acel dangăt de clopot, la acea revărsare de lume, la acea fierbere de revoltă a mulţimii, ca să-şi dai seama de veridicitatea cuvintelor, că: “Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război; în ceată, la revoltă; în cârd la vânătoare… curajul românului nu are pereche!” (C.R. Matru)

Raportate la situaţia de azi, ele, izbânzile, au fost cu adevărat măreţe, mai ales dacă ne gândim la condiţiile istorice în care au fost repurtate. Uneori constaţi cu regret că ceea ce-am obţinut atunci, n-am fi putut să obţinem astăzi; mai mult decât atât – începem chiar să le pierdem.

Victoria Unirii a fost urmărită de-o întreagă Europă, fiind apreciată ca pe un miracol în acele vremuri. Miracol pentru cei ce n-au ştiut că basarabenii au supravieţuit numai graţie faptului că au avut veşnic în memorie testamentul lui Ştefan cel Mare, idealul lui Eminescu, perspicacitatea de a se identifica în totalitate cu graiul şi tradiţia neamului românesc.

La mulţi ani celor cu inima română… celor ce simt româneşte, celor ce ştiu ca sunt români dar şi celor ce nu ştiu ca sunt români ! TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ !!!

 

Gând tomnatic

În treacăt se lasă o urmă prin pasul păşit, un gând uitat, nescris … un tablou încă nepictat. Argintul tomnatic se lasă pe umerii anilor noştri.

Iubesc toamna pentru mireasma amintirilor din trecut, pentru jocul de culori, pentru amurgurile ruginii, pentru sunetul produs de picăturile ploilor reci… Pentru că fiecare frunză căzută  îmi aminteşte  cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile…

Păşesc în gînd


Aiurea. Nicăieri. Dar uite ca păşesc. Palpam desculţă calea spre-un drum necunoscut. Sunt sigură că dacă ajung acolo, voi fi martorul exploziei stelare. Acum, doar gînd. Explorez orizonturi străine. Mişcări. Şoapte. Ochi plini de iubire. Verdele ochilor se oglindeşte-n ploaie.

Mda… se scuză visul neîmplinit , dar nu şi gîndul negîndit.

Dau frîu galopat. Fără nici o teama. Găseşti desăvîrşire. Perfecţiune. Libertate. Zbor.

Aiurea, chiar ciudat îmi pare, să-nşir în rînduri gînd păşit.

Vei căuta idei, sau poate vre-o sugestie a firului ciudat. Să ştii c-a fost legendă, a unui vis uitat…

Atingeri…

Nu mai spui nimic, dar totuşi seara se lasă, iar povestea acum prinde un contur. Uite cum soarele visează, uite cum atingerea violetă a vîntului poartă nu departe în zare amintirile obosite de zbor.

Păşeam ultimele  scări a înălţimilor… chiar dacă nu mai eram cu zîmbetul pe faţă… chiar dacă amintirile se prefăceau în lacrimi reci, toate mi se păreau normale. Singură nu înţeleg de ce… Poate fără ele nu aş fi putut cunoaşte ce înseamnă o nouă treaptă a  vieţii. Toate în ceaţă erau: simţiri, visări neîmplinite, aşteptări, trăiri, nelinişti, lacrimi, zîmbete, orizont… da unica şansă de a găsi calea era lumina din faţă…

Ascultam vocea ta… nimic, doar fiori! Un amalgam de sunete asurzeau timpanele. Acum orice melodie  ascultată, mai scurtă îmi pare, orice clipă trăită este dilatată, iar notele rămîn a fi apăsate de amintiri doar, în tonalitate  minoră.

Pas domol, masurat, fără a lasa urmă, deoarece stropii de ploaie spală tot … poate şi ceea ce n-aş vrea să spele… dar crede-mă, e mult mai bine aşa! Iar dacă ploaia s-ar opri, şi din cer n-ar să mai cadă lacrimi, va fi dureros să priveşti urma lăsată.

Vom răvăşi odată amintiri rămase undeva ascunse tainic, ele ne vor fi zîmbetul aşteptat, atingerea visată sau lacrima alunecată…

În stropul de ploaie

Halucinată… în reflecţia luminilor din jur, caut ieşire… dar nu găsesc. Nu văd altceva decît ce e în afara “globului de cristal”.  Alunec pe o frunză… parcă m-aş strivi de pămînt, de la o simplă atingere… stau nemişcată, aşteptînd clipa cînd va ieşi …soarele. Închid ochii… vreau sa visez mai departe, aşa cum făceam pînă acum… dar, răceala “globului” nu mă face să ma gîndesc  decît la căldură, siguranţă, alinare, iubire, înţelegere… de care am mare nevoie acum!

Pe gene imi alunecă gîndul la tine, în tainica aşteptare mă adîncesc şi mai mult în mine…

M-aş rupe din această umiditate, de frică să nu fiu strivită de ceva… Dar parcă, tot mai bine e aici, singură, între oglinzi goale, privesc lumea din care nu fac parte acum. Poate e şi mai bine că ploua peste Terra… numai că nu mi-aş dori să ploua cu durere niciodată, pentru că uneori nu mai ştii ce îţi alunecă pe buze: lacrimi otrăvitoare sau stropii de ploaie.

Rămîn aici, în această răceala numai cu gîndul că îţi voi înlocui cîndva lacrima…

Hristos a Înviat!

Învierea lui Isus pentru unii pare a fi un basm, însă un basm real, pentru că se crede în el… Pentru cei care cred în înviere, moartea nu este o înfrîngere ci o biruinţă, o victorie asupra răului. Rămînem mai buni, mai iubitori şi cu inima mai curată în această luminoasă sărbătoare!

Durerea ghimpilor

 

„Nu poate nimieni, nici cu istoria în mînă,

Nici cu harta în mînă, nici cu tratatele îm mînă să spună

Că Basarabia nu e ţară Românească.”

(I.C.Brătianu 1821-1891)

 

Plouase mărunt atunci… tainic şi candid, trist dar şi frumos, cald şi rece, de-o nouă primăvară, de parcă dragostea nu se născu la începuturi, ci abia atunci se închega ca un boţ de lumină, pe sârma ghimpată a hotarului. Chiar aşa… laolaltă cu ghimpii care nu mai suportau nici ei sa aducă atâta durere oamenilor, dintr-o parte şi din cealaltă.

Inimile înaintau în zborul lor neştiut, ca nişte fantome în zare, zburând până la limite… până la sârma blestemată… nicidecum mai departe! Ştiam sigur că şi tu iţi doreşti să putem zbura liberi sub cerul României. Da… cerul Ţării Româneşti, care nu a fost atins de urâta istorie ce desparte şi astăzi tărâmul strămoşesc. Liberi… să fim liberi pe ambele maluri ale râului , care ascunde în sine toată durerea, iubirea şi dorul românesc. Liberi precum porumbeii…

Întâlniţi pe sârma ghimpată, inimile triste visau… visau la o istorie frumoasă, rămasă undeva în 1918, cu multe tricolore fluturânde. Visau… la o nouă primăvară reînviată de bucuria Unirii frumoase. Visau la zborul liber sub cerul albastru al unei ţări mari.

Eu mă refugiam în propriile gânduri şi adunam doar amintiri… amintirea ta, a dorului pierdut, a cântului de jale, a notelor fredonate de coardele inimilor arzânde de creştini, a unei istorii comune. De ce oare nu s-ar face un pas înainte spre noi cetăţi înălţate în locul sârmelor ghimpate – cetatea Iubirii şi cel mai frumos, cetatea Unirii… ?

Ar fi prea frumos să nu ştim ce-nseamnă durerea ghimpilor din sârmele ruginite! Prea frumos, să vezi aripi întinse în deplină libertate sub cerul românesc. Cât de minunat ar fi să dispară hotarul urât ce desparte atâtea visuri, nădejdi  şi doruri!

Cine ar putea tămădui suferinţa inimilor îndrăgostite, care simt că nu pot fi alături niciodată ? E atât de dureros sa trăieşti această iubire imposibilă …

Mai bine gândul îmi îndrept spre tot ce-i luminos

Visând cu tine, pruteana noastră întâlnire

Cel mai divin moment trăit de noi va fi,

Ştiindu-ne cuprinşi, într-un cuvânt frumos… Unire!


……………….


Iubeam, iubesc, te voi iubi mereu…

Gândind, rostind în slovă, cânt şi vers…

Mai mult nu pot nimic să fac acum,

Decât să sper şi să iubesc…

Eu şi  tu, iubitul meu

Peste florile câmpiei

Vom zbura netulburaţi

Sub cerul României!!!

 

Pentru mai multe imagini click pe Ψ-on

Gînduri ce te pun pe gînduri

Să fim sinceri… viaţa e un mister  pe care îl trăim zi de zi, şi prin acest mister unii plutesc, alţii zboară, iar cei mai mulţi înnoată, neştiind în care parte e ţărmul. În această magnifică vîltoare, nimerim fiecare la un moment dat şi constatăm cu toţii că unii sunt mai tari, alţii mai puţn tari şi alţii mai slabi… în totul depinde şi de gravitatea problemei în care te afli.

Gînduri scrise-n rînduri. Asta fac acum. Neştiind cine le poate citi, unii le apreciază, alţii nu, dar cei mai mulţi pot trece nepăsători peste o inşiruire de cuvinte. Sunt conştientă de faptul că dincolo de ecranul ăsta rece al monitorului se găsesc tot felul de oameni. Unii ne iubesc, iar alţii mai puţin sau deloc chiar. Prin gîndirea noastră ne putem construi o relaţie frumoasă, să ajungem a forma noi trepte ale vieţii noastre, fie care urcă, fie care coboară.  Toţi suntem suflete, trăitori în cuvinte, în gînduri, în muzică, în imagini. Iubim, urăm, dispreţuim – toate facem în primul rînd prin gîndire. Dar dincolo de zbuciumul vieţii cotidiene, de trăirile interioare ale fiecăruia dintre noi, cuvintele sau imaginile pot fi emoţionante şi pot face să răsune acorduri în sufletul şi în inima oricui. O persoană care se află acum la un alt capăt de lume, ne poate umple ochii de lacrimi şi inimile de incîntare. Acesta e doar un mister, pe care nu-l putem inţelege, dar suntem conştienţi că arde în noi, în fiecare.

Alb

E cerul alb de nouri şi totul împrejur  e de-o frumuseţe impecabilă. Copacii, gardurile, acoperişurile caselor sînt încărcate cu zăpadă. Nişte hogeaguri fumegă din vale. Pădurea parcă-i adormită, în straie albe îmbrăcată, rămîne a fi parcă un tablou frumos pictat. Şi sufletul e mai fericit de albeaţa lumii.

Văile dealurilor de la marginea pădurii, adună copii bucuroşi. Cu chiote şi strigăte de veselie, tulbură liniştea satului.

E frumos. Ninge. Alb e peste tot. E alb şi aici în blog… de ce? Pentru ca ninge cu fulgi de dragoste.

Niciodată să nu uiţi de inima ta

Îndraznesc să scriu şi despre aceste rare şi frumoase sentimente din vieţile noastre.  Că doar în dragoste te simţi în zbor. Doar prin dragoste vei spune ferm: „DA! se merită de trăit în viaţă”. Dragostea ne dă puteri, ne face mai tari, mai puternici… mai plini de viaţă.

Nimic pe lumea asta nu poate depăşi în strălucire tihna, bucuria şi fericirea de a fi gînd la gînd cu fiinţa iubită. O singură vorbă ne uşurează povoara şi durerea vieţii. Acea  vorbă este IUBIRE! Fără ea nu poţi cunoaşte fericirea.  Şi cel mai important de reţinut e că:  Nu pierzi niciodată dacă iubeşti, pierzi totdeauna dacă te abţii… Zii persoanei iubite zilnic, la fiecare ora, în fiecare minut, în orice clipă posibilă – TE IUBESC!