Arhive etichetă | ploaie

Păşesc în gînd


Aiurea. Nicăieri. Dar uite ca păşesc. Palpam desculţă calea spre-un drum necunoscut. Sunt sigură că dacă ajung acolo, voi fi martorul exploziei stelare. Acum, doar gînd. Explorez orizonturi străine. Mişcări. Şoapte. Ochi plini de iubire. Verdele ochilor se oglindeşte-n ploaie.

Mda… se scuză visul neîmplinit , dar nu şi gîndul negîndit.

Dau frîu galopat. Fără nici o teama. Găseşti desăvîrşire. Perfecţiune. Libertate. Zbor.

Aiurea, chiar ciudat îmi pare, să-nşir în rînduri gînd păşit.

Vei căuta idei, sau poate vre-o sugestie a firului ciudat. Să ştii c-a fost legendă, a unui vis uitat…

Anunțuri

În stropul de ploaie

Halucinată… în reflecţia luminilor din jur, caut ieşire… dar nu găsesc. Nu văd altceva decît ce e în afara “globului de cristal”.  Alunec pe o frunză… parcă m-aş strivi de pămînt, de la o simplă atingere… stau nemişcată, aşteptînd clipa cînd va ieşi …soarele. Închid ochii… vreau sa visez mai departe, aşa cum făceam pînă acum… dar, răceala “globului” nu mă face să ma gîndesc  decît la căldură, siguranţă, alinare, iubire, înţelegere… de care am mare nevoie acum!

Pe gene imi alunecă gîndul la tine, în tainica aşteptare mă adîncesc şi mai mult în mine…

M-aş rupe din această umiditate, de frică să nu fiu strivită de ceva… Dar parcă, tot mai bine e aici, singură, între oglinzi goale, privesc lumea din care nu fac parte acum. Poate e şi mai bine că ploua peste Terra… numai că nu mi-aş dori să ploua cu durere niciodată, pentru că uneori nu mai ştii ce îţi alunecă pe buze: lacrimi otrăvitoare sau stropii de ploaie.

Rămîn aici, în această răceala numai cu gîndul că îţi voi înlocui cîndva lacrima…

Sunetul ploii

Mă regăsesc în stropii de ploaie… nu stiu de ce îmi place ploaia, stiu doar că-mi place si atât. Sunt fericită ascultîndu-i melodia de dupa geam, fredonată de un vîntuleţ slab. Mă cuprinde miracolul ei care îmi tot bate în fereastra şi vrea să purtam dialoguri la ore tarzii.

Fiece strop e umplut de-o energie necesară vieţii noastre, dar mai ales, in fiecare din el stă ascuns secretul reuşitei pentru  fiecare din noi. E apa ce  spălă orice răutate şi orice mizerie.

Când mă găseşte la geam, ploaia  caldă mă ia prieteneşte pe după umeri şi îmi spune poveşti. O ascult, iar din când în când mă întorc către tine şi îţi mângâi somnul cu privirea…

Se întîmplă să mă lovesc de stropii reci, care par a fi chiar dureroşi cîteodata, pentru că vin pe neaşteptate, pe vreme caldă, însorită… dureroşi, dar în acelaşi timp şi alinători, pentru că aduc prospeţime gîndului, fiinţei, trăirii…

Ridic ochii spre cer… mă las stropită de ploaia de vară. Gândesc în stropii reci care se lovesc de obrazul meu fierbinte… feeria plăcerii o simt atunci cînd apa se prelinge pe gene si se opreste pe buze mele… atunci chiar simt cum:

Picură ploaia si vreau s-o ascult!

Mirajul ei să-l simt cât mai mult!…

 

 

 

Tainice daruri ce se ascund în ea,

Vor fi cu tine si-n inima mea…”

 

 


Durerea ghimpilor

 

„Nu poate nimieni, nici cu istoria în mînă,

Nici cu harta în mînă, nici cu tratatele îm mînă să spună

Că Basarabia nu e ţară Românească.”

(I.C.Brătianu 1821-1891)

 

Plouase mărunt atunci… tainic şi candid, trist dar şi frumos, cald şi rece, de-o nouă primăvară, de parcă dragostea nu se născu la începuturi, ci abia atunci se închega ca un boţ de lumină, pe sârma ghimpată a hotarului. Chiar aşa… laolaltă cu ghimpii care nu mai suportau nici ei sa aducă atâta durere oamenilor, dintr-o parte şi din cealaltă.

Inimile înaintau în zborul lor neştiut, ca nişte fantome în zare, zburând până la limite… până la sârma blestemată… nicidecum mai departe! Ştiam sigur că şi tu iţi doreşti să putem zbura liberi sub cerul României. Da… cerul Ţării Româneşti, care nu a fost atins de urâta istorie ce desparte şi astăzi tărâmul strămoşesc. Liberi… să fim liberi pe ambele maluri ale râului , care ascunde în sine toată durerea, iubirea şi dorul românesc. Liberi precum porumbeii…

Întâlniţi pe sârma ghimpată, inimile triste visau… visau la o istorie frumoasă, rămasă undeva în 1918, cu multe tricolore fluturânde. Visau… la o nouă primăvară reînviată de bucuria Unirii frumoase. Visau la zborul liber sub cerul albastru al unei ţări mari.

Eu mă refugiam în propriile gânduri şi adunam doar amintiri… amintirea ta, a dorului pierdut, a cântului de jale, a notelor fredonate de coardele inimilor arzânde de creştini, a unei istorii comune. De ce oare nu s-ar face un pas înainte spre noi cetăţi înălţate în locul sârmelor ghimpate – cetatea Iubirii şi cel mai frumos, cetatea Unirii… ?

Ar fi prea frumos să nu ştim ce-nseamnă durerea ghimpilor din sârmele ruginite! Prea frumos, să vezi aripi întinse în deplină libertate sub cerul românesc. Cât de minunat ar fi să dispară hotarul urât ce desparte atâtea visuri, nădejdi  şi doruri!

Cine ar putea tămădui suferinţa inimilor îndrăgostite, care simt că nu pot fi alături niciodată ? E atât de dureros sa trăieşti această iubire imposibilă …

Mai bine gândul îmi îndrept spre tot ce-i luminos

Visând cu tine, pruteana noastră întâlnire

Cel mai divin moment trăit de noi va fi,

Ştiindu-ne cuprinşi, într-un cuvânt frumos… Unire!


……………….


Iubeam, iubesc, te voi iubi mereu…

Gândind, rostind în slovă, cânt şi vers…

Mai mult nu pot nimic să fac acum,

Decât să sper şi să iubesc…

Eu şi  tu, iubitul meu

Peste florile câmpiei

Vom zbura netulburaţi

Sub cerul României!!!

 

Pentru mai multe imagini click pe Ψ-on